Lucrurile sunt relativ simple in cartile de economie. Salariul este plata muncii. Cine cumpara munca n-are decat s-o masoare, s-o evalueze in bani si va obtine marimea salariului. Numai ca viata nu curge ca in carti; cursul ei e mult mai complicat, deseori fiind diferit de cel descris in carti. Iar in vremuri grele, cu deosebire, problemele economice sunt si ele dintre cele mai grele. Si incalcite. Dezbaterea publica devine mai mult decat necesara, fiindca numai asa problemele vor fi descalcite si clarificate. In felul acesta le va fi mai usor chiar si celor chemati sa decida, caci o problema clara e jumatate rezolvata.
Asa ca m-a mirat, zilele trecute, reprosul facut de un analist societatii romanesti: ne pierdem in prea multe dezbateri. Eu cred ca realitatea e tocmai la polul opus: avem prea putine dezbateri. Sigur, nu ducem lipsa de vorbarie, dar de dezbateri, de confruntari de opinii, din care sa iasa la suprafata adevaruri si care sa alimenteze cu argumente solide interventiile societatii civile in viata economica, inca ducem lipsa. Mai mult: cand intr-un domeniu sau altul lucrurile sunt cu capul in jos, dezbaterile menite sa caute solutii pentru indreptarea lor nu vor fi nicidecum prea multe atat timp cat realitatea ramane neschimbata.
Bunaoara, incepand din primavara anului trecut, FMI ne atrage atentia asupra unui astfel de lucru cu capul in jos: salariile din companiile statului sunt mai mari decat in cele cu capital privat. Zilele trecute, intr-un amplu comunicat in care au fost mentionate concluziile Consiliului Directorilor Executivi al FMI dupa analiza pe 2002 a economiei romanesti, problema in cauza a fost reluata. Ingrijorarea FMI e legata de buget. Acuzatia e tintita: sunt risipiti bani publici pentru a fi platite salarii neacoperite integral cu munca eficienta.
Motivul e real. Totusi, nu-i singurul motiv pentru care statul-patron plateste mai bine decat patronii privati. "Originalitatea" noastra e mult mai complexa. In prea putine dezbateri insa au fost facute incercari de a descifra cauzele unei realitati atat de complexe si de incalcite. Pentru ca sa fie inteleasa si rezolvata.
Consider ca tema este cardinala si ca merita sa fie intoarsa pe toate fetele. Fara indoiala ca salariile mai mari din companiile statului, fata de cele cu capital privat, sunt rezultatul unor aberatii din societatea noastra: pe de-o parte, favorizarea si rasfatarea companiilor de stat, sprijinirea lor cu bani de la buget; pe de alta parte, intretinerea unui climat de afaceri mai putin favorabil companiilor cu capital privat, desi ele au contributia cea mai mare la cresterea economica atat de mult invocata de autoritati.
Dar mai e o cauza, la fel de importanta, generata chiar de comportamentul celor mai multe dintre companiile cu capital privat. Ne-am obisnuit, cand vorbim despre lucrurile care merg rau in economia romaneasca, sa facem trimitere la companiile sau la societatile comerciale cu capital majoritar de stat. Ele sunt oile negre. Rareori (daca nu chiar deloc) sunt puse in discutie mentalitatile invechite din intreprinderile noi: cele cu capital privat.
Desi ar fi normal ca societatile cu capital privat, infiintate in anii tranzitiei, sa aduca in economia romaneasca un stil modern, propriu capitalismului de piata specific secolului XXI, prea putine au reusit sa scape de vechile metehne: fie ca au preluat boli ale economiei socialiste, fie ca repeta boli ale copilariei capitalismului. Din nefericire, multora li se potriveste intocmai butada unui manager, care intrebat cati oameni lucreaza in intreprinderea lui a raspuns cu talc: cam jumatate. In spiritul obiceiului impamantenit la noi, multi patroni si-au incarcat schemele de personal cu rubedenii sau au facut angajari pe baza de interese oculte, fara sa inteleaga un lucru elementar: ca interesul lor suprem este profitul. Cu rubedenii si cu acoliti in schemele de personal, alaturi de prea putini oameni care vin cu idei noi, cu metode noi, avansate, profitul va iesi intr-o mai mica masura din valoare adaugata si mai mult din tranzactii necurate, ori din decalari de datorii, indeosebi catre stat. tn timp ce in companiile cu pricina, mari sau mici, jumatate din personal duce greul iar alta jumatate mimeaza munca. Plata muncii e insa una pentru toti, in dulcele stil egalitarist. Si atunci, de unde bani mai mulai pentru salarii mai mari ?
Vechile metehne le cunoastem: 1) formele colective de organizare a muncii nu au adus mai multa productivitate; dimpotriva, productivitatea a ramas in urma; 2) proprietatea colectiva a devenit proprietatea nimanui - un imperiu al risipei, al dezinteresului, al proastei gospodariri; 3) impartirea de catre societate a roadelor muncii, dupa adunarea lor in "cazanul comun", nu avea cum sa fie facuta in spiritul echitatii si dreptatii sociale; nu egalitatea, ci egalitarismul a dominat repartitia. Colectivismul a dat maselor numai iluzia satisfacerii cerintelor minimale ... prin absorbirea proprietatii individuale in proprietatea de stat si prin expansiunea industriala. A pierdut insa batalia din cauza unei organizari economice perimate. A-i mentine in viata practicile ar fi nu doar o eroare. Ar fi o drama.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
