Nu doar doi candidaţi, reprezentând două partide - Partidul Democrat şi Partidul Republican - ci şi două viziuni diferite asupra societăţii şi a economiei se vor înfrunta în alegerile prezidenţiale americane din 6 noiembrie (orele Americii) - spectacolul cu acoperire planetară în care se va decide ce politică va adopta cel mai puternic stat al lumii în următorii patru ani.
Sondajele nu dau un răspuns. Ieri, la 48 de ore distanţă de deschiderea urnelor la care sunt aşteptaţi 200 mil. alegători, preşedintele în exerciţiu Barack Obama şi adversarul său republican Mitt Romney erau la egalitate - fiecare întrunind 48% din intenţiile de vot, potrivit unui sondaj difuzat de ABC News/Washington Post.
Lupta se dă pentru câteva state cheie care nu s-au decis şi de votul cărora depinde totul. În SUA, alegerile sunt "indirecte" prin intermediul marilor electori (fiecare stat are un număr de electori proporţional cu dimensiunea populaţiei), care, de obicei, dau toate voturile dintr-un stat candidatului care câştigă votul popular. Numărul magic: 270 de mari electori pentru a ajunge preşedinte.
Obama înregistra ieri un nivel de preferinţă mai mare cu 6% în rândurile femeilor, în timp ce Romney înregistrează cu 7% mai mult în rândurile bărbaţilor. Albii îl preferă pe Romney, restul pe Obama. Tinerii îl preferă pe Obama, iar persoanele mai în vârstă pe Romney. Acesta este tabloul. Dar pe ce se bat cei doi candidaţi?
Pe Romney nu-l putem evalua decât în ceea ce intenţionează să facă. Să reducă taxele, în principal, şi să reducă rolul statului în societate şi în economie. Pe Obama îl putem evalua după ceea ce a făcut. Preşedintele la final de mandat admite că nu a reuşit să realizeze o parte a ceea ce a promis când a fost ales în urmă cu patru ani, dar are şi un motiv: predecesorul său, George W. Bush.
Criticii lui Obama insistă că politicile sale au înrăutăţit situaţia ţării. Totuşi aceste politici au evitat o depresiune economică şi au salvat sistemul bancar cu preţul a sute de miliarde de dolari din banii contribuabilului şi prin politica băncii centrale de tipărire de bani.
Totuşi în ultimii ani SUA au căzut de pe prima poziţie în topul competitivităţii economice în perioada 2008-2009 pe locul 7 în 2011-2012. Benzina s-a scumpit de la 1,85 $/galon (3,8 litri) în 2009 la 3,86 $/galon în 2012. 46 mil. de americani primesc bonuri pentru cantina săracilor (plus 46%), populaţia nu mai economiseşte. America a pierdut 8 milioane de joburi de la debutul crizei - 316.000 în mandatul lui Obama (în ciuda faptului că în aceşti ani au fost create cinci milioane de joburi) - costul mediu pe familie pentru sănătate a crescut de la 12.680 dolari la 15.073 dolari, costul mediu de şcolarizare la un colegiu pentru patru ani s-a majorat cu 25%, de la 6.585 dolari în 2009 la 8.244 dolari în 2010.
Acesta este tabloul unei Americi suferinde în care procentul de creştere economică de 2% în medie, anual, nu reuşeşte să adauge prea mult la cele 8 milioane de joburi pierdute în criză (5 milioane doar în industrie).
Clasa de mijloc: visul american, cu aripile frânte
Lucrurile sunt însă pentru americani şi mai grave dintr-o altă perspectivă. Criza financiară a majorat inegalităţile şi a zdrobit visurile unei clase de mijloc care credea în zile mai bune. Niciunul dintre cei doi candidaţi nu a reuşit în această campanie să-şi creeze un ascendent asupra acestui electorat cheie.
Mai puţin numeroşi. Mai săraci. Mai măcinaţi de griji. Astfel califică institutul de cercetare Pew situaţia clasei de mijloc americane într-un raport din august, intitulat "Un deceniu pierdut".
"Nu mai poţi organiza un focus grup fără să se prăbuşească ceva", povesteşte Stan Greenberg, specialistul în sondaje al Partidului Democrat. Greenberg tocmai a publicat împreună cu politologul James Carville, consultant politic al aceluiaşi partid şi strateg al campaniei electorale a lui Bill Clinton, în 1992, cartea "It's The Middle Class Stupid!", care a devenit, potrivit New York Times, un bestseller.
"Trei sferturi din ţară suferă, este cu adevărat dur. Familiile sunt întoarse cu susul în jos, salariile au fost reduse cu 20%, beneficiile pentru sănătate sunt în scădere", a spus Greenberg într-o conferinţă la New York, relatată în paginile ziarelor americane şi în publicaţia franceză Le Figaro. Oamenii se simt declasaţi şi, poate pentru prima dată în istoria Statelor Unite, nu mai au speranţă că generaţia viitoare va trăi mai bine decât precedenta, din punct de vedere economic.
"Este pentru prima dată când aceşti oameni se întreabă dacă costul unei educaţii universitare merită preţul. Şi asta în vreme ce, până în prezent, aceasta era cheia de intrare în clasa de mijloc", a subliniat şi Carville.
Chiar şi după finalul declarat al recesiunii, în iunie 2009, venitul mediu real al americanilor a continuat să scadă de la 53.718 dolari la 50.054 dolari în 2011 (în scădere cu 1,5% în raport cu 2010), potrivit US Census Bureau. După trei ani de creştere rata sărăciei s-a stabilizat în acest an. Dar ea reprezintă 15% din populaţie, adică 46,2 mil. persoane.
Echipele lui Obama rezumă miza electorală la o întrebare: cine va apăra clasa de mijloc?
Republicanii pun problema altfel: "Trăiţi mai bine decât acum patru ani"?. Dacă răspunsul este negativ, logica impune schimbarea puterii.
Presa americană şi cea europeană este plină, în ajunul alegerilor, de "mărturii" ale oamenilor despre cum au îndurat şi cum au trecut prin criză. Revista Bloomberg Businessweek dedică un număr întreg alegerilor şi publică mărturii chinuitoare. La fel face şi Le Figaro. Astfel, arată acesta din urmă, Kathleen Pretty, o femeie de 50 de ani din Florida, unul dintre statele cele mai lovite de criza imobiliară, şi-a văzut casa luată de creditori şi a trebuit să-şi vândă camionul cu care vindea gheaţă pentru a putea face faţă datoriilor. Soţul ei şi-a găsit de lucru într-un alt stat. În timpul campaniei electorale pentru alegerile primare din sânul Partidului Republican a fost atrasă de discursul liberal al lui Ron Paul şi pentru prima dată s-a dus la unul dintre mitingurile politice, la Tampa. Ea ezită să-l voteze pe Romney (Ron Paul i s-a alăturat din vârful buzelor) şi crede că, în final, Obama este cel care înţelege mai bine clasa de mijloc.
Consumul în bernă
Candidatul republican şi-a adus aminte târziu de plângerile clasei de mijloc, dar şi le-a însuşit în ultimele dezbateri electorale. Fostul guvernator de Massachussetts promite 12 milioane de joburi în zece ani susţinute de scăderea impozitelor pentru societăţile comerciale. Preşedintele democrat promite, la rândul său, să investească în educaţie, energie, infrastructură şi să favorizeze din punct de vedere fiscal industria manufacturieră exportatoare.
Într-o ţară în care consumul gospodăriilor reprezintă 70% din PIB o clasă mijlocie solidă este de o necesitate vitală. PIB-ul a progresat cu 2% în ritm anualizat, în al treilea trimestru, iar această revenire este datorată mai mult ofertei şi revenirii sectorului privat, în special a celui manufacturier şi minier. Slăbiciunea relansării prin cerere a fost agravată nu doar de scăderea veniturilor, dar şi de creşterea inegalităţilor între veniturile gospodăriilor.
O gospodărie a pierdut în medie 40% din avere între 2007 şi 2009.
"Visul american a fost «downizat», apreciază Le Figaro. Clasa de mijloc a suferit mai mult decât alţii în recesiune pentru că vanele creditelor i-au fost tăiate brutal în 2008, în vreme ce valoarea portofoliilor pe bursă (care îi finanţa pensiile sau studiile copiilor) şi a caselor s-a prăbuşit. Americanii rămân îndatoraţi şi accesul la credite rămâne dificil.
"Ceea ce doare astăzi este că poţi prezice destinul copiilor în funcţie de cel al părinţilor. Înainte toţi gândeau că orice este posibil", notează James Carville.
Revenirea uşoară nu a compensat suficient de iute pierderea a opt milioane de joburi după criza financiară. Şi dacă de la venirea lui Obama la Casa Albă au fost create cinci milioane de locuri de muncă, acestea au fost create cu precădere în sistemul privat care a continuat concedierile atât la nivel federal, cât şi local. Multe dintre job-uri au fost delocalizate în ultimii ani (în străinătate, dar şi în regiunile din SUA unde imobiliarele şi salariile sunt mai scăzute), iar companiile mai degrabă au preferat să-şi amelioreze productivitatea decât să facă angajări.
Bogaţii şi ceilalţi
Inegalităţile sunt lucruri mai profunde, dar este o tendinţă care nu datează din ultima criză. Din 1975 încoace aproape toate creşterile de venituri au fost atribuite la 20% din gospodăriile cele mai prospere. Din 1996 dividendele şi câştigurile din capital au crescut mai repede decât salariile. Pentru a te situa între cei 1% cei mai bogaţi americani trebuie să câştigi 385.000 de dolari pe an, în vreme ce venitul mediu al acestei categorii este de 1,5 mil. dolari pe an.
Mişcarea Occupy Wall Strett a fost simptomul acestei noi prăpăstii între cei 99% contra celor 1%.
"Această mişcare a fost importantă pentru că a schimbat naraţiunea - explică Stan Greenberg. Înainte se vorbea despre deficit bugetar şi plafonul datoriei, apoi a început să se vorbească de echitate şi de clasa de mijloc." Dacă mişcarea nu a trăit, ea a avut meritul că a împins problema justiţiei sociale în discursul politic.
"Înainte bogaţii nu erau aşa. Trăiam împreună în aceeaşi comunitate, ne amestecam fără probleme. Aceasta este America. Acum bogaţii trăiesc pe proprietăţi separate de ceilalţi. Nu s-a întâmplat asta înainte", spune Lunn Bos, asistentă socială din Kankakee, statul l'Ilinois, citată de Le Figaro.
Există acum un adevărat sentiment împotriva celor bine situaţi. Salvarea băncilor a fost văzută de mulţi ca o nedreptate de vreme ce statul întârzia să vină în ajutorul celor ce nu mai puteau să-şi plătească un credit imobiliar a cărui valoare devenise superioară preţului locuinţei lor.
Unii văd în aceasta o destrămare a ţesutului social american care comportă un risc nu doar politic şi social, ci şi economic. Adevărata problemă este distribuirea veniturilor, estimează economiştii de la Natixis. Profitul companiilor nu a fost niciodată atât de ridicat în vreme ce ponderea salariilor în totalul veniturilor este la nivelul cel mai de jos de la al Doilea Război Mondial încoace.
Inegalităţile frânează accesul la educaţie şi sănătate care sunt vectori de creştere economică. Această realitate accentuează neîncrederea faţă de guvern şi întăreşte grupări precum Tea Party ale căror discursuri radicale împiedică dialogul şi compromisul.
Cei doi candidaţi oferă electoratului soluţii radical diferite pentru revenirea pe drumul bunăstării. Mitt Romney vrea să reducă împrumuturile guvernului federal concomitent cu reducerea reglementărilor şi a impozitelor. Vrea să taie din cheltuieli (cu excepţia celor pentru apărare) şi să reformeze, în mod special, programele sociale de sănătate şi de pensii pentru a reduce deficitul.
Obama vrea să păstreze cheltuielile sociale existente, reducând, în aceeaşi vreme, costurile lor, să investească în educaţie şi infrastructură, să crească impozitele pentru bogaţi şi să reducă deficitul.
Mitt Romney speră să aibă câştig, insistând pe bilanţul amestecat a preşedintelui la final de mandat: "O economie care creşte lent înseamnă crearea de puţine locuri de muncă. Asta a produs administraţia Obama vreme de patru ani".
Replica lui Obama nu a întârziat: "Nu ai măsura prosperităţii doar numărându-i pe milionarii şi pe miliardarii pe care îi fabricăm. Măsura prosperităţii este dată de bunăstarea unei familii, de faptul că le putem da copiilor noştri o educaţie bună astfel încât ei să ajungă acolo unde visurile şi munca lor îi poartă".
Barack Obama (51 de ani), iluzia pierdută a Americii
Barack Obama, în vârstă de 51 de ani, este cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii şi primul preşedinte afro-american din istoria acestei ţări.
El s-a născut în Hawaii pe 4 august 1961, mama sa fiind din Kansas, iar tatăl său din Kenya. Obama şi-a petrecut o parte din copilărie în Indonezia alături de mama sa şi de tatăl său vitreg, iar apoi s-a întors în Hawaii, unde a fost crescut de bunicii săi. Acolo viitorul preşedinte a urmat liceul, iar apoi şi-a continuat studiile la Universitatea Columbia din New York. La scurt timp după absolvire Obama a acceptat o ofertă de lucru în Chicago, unde a lucrat cu un grup de biserici pentru a ajuta la reconstruirea comunităţilor afectate de închiderea uzinelor locale din industria siderurgică.
Apoi, în 1988, Obama a intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Harvard, unde a devenit primul redactor-şef al prestigiosei reviste Harvard Law Review. Preluarea acestui post i-a adus lui Obama pentru prima oara atenţie publică, precum şi un contract pentru a publica prima sa carte intitulată "Vise de la tatăl meu" ("Dreams From My Father").
Pe durata unui stagiu de vară la o firmă de avocatură din Chicago, Obama a cunoscut-o pe Michelle Robinson, o tânără avocată şi viitoarea lui soţie. Doi ani mai târziu, în 1991, după ce a absolvit Facultatea de Drept la Harvard, Obama s-a întors în Chicago. A continuat să practice avocatura şi a predat timp de 12 ani drept constituţional la Universitatea din Chicago.
În 1996 Obama a făcut primul pas în cariera sa politică, devenind senator în statul Illinois. După ce a avut trei mandate în Senatul statului Illinois, în noiembrie 2004 Obama a câştigat alegerile pentru Senat şi devine senator al SUA.
În 2008 Obama a intrat în cursa electorală pentru Preşedinţia SUA şi l-a învins pe adversarul său John McCain, un senator veteran şi un erou de război. În ianuarie 2009 Obama s-a instalat în funcţa de preşedinte la Casa Albă.
În perioada în care a lucrat în sistemul public Obama a încercat să implementeze convingerea şi capacitatea sa de a uni oamenii în politică cu un anumit scop. Astfel, ca senator al statului Illinois, el a aprobat cea mai importantă reformă a eticii din ultimii 25 de ani, a redus impozitele pentru familii şi a extins asistenţa medicală pentru copii şi pentru părinţii acestora. Iar ca senator al SUA, Obama a reuşit să interzică folosirea celor mai periculoase arme din lume şi să asigure transparenţa guvernului prin publicarea online a cheltuielilor federale.
Obama a preluat Preşedinţia SUA în mijlocul celei mai severe crize economice după Marea Depresiune din 1933. Ioana Niţă
Mitt Romney (66 de ani) - candidatul Wall Street-ului
Mitt Romney, candidatul multimilionar, a avut, de-a lungul campaniei electorale - iniţial pentru desemnarea sa drept candidat prezidenţial în cadrul Partidului Republican şi apoi în înfruntarea cu Barack Obama - de făcut faţă unor critici, dacă nu acuzaţii, legate de conexiunile sale cu pieţele financiare, vinovate, în ochii oamenilor, de criza profundă prin care au trecut Statele Unite. "Candidatul Wall-Street-ului", "Gekko" (speculatorul imoral din filmul lui Olivier Stone, Wall Street) sunt doar câteva dintre etichetele care i s-au pus candidatului republican în epuizantele luni de campanie.
Conexiunile cu Wall-Street-ul (deşi nu evidente pentru că nu a câştigat averea sa colosală - de 250 mil. dolari - pe Wall Street, ci la Boston unde şi-a avut sediul Bain Capital, compania sa care l-a făcut multimilionar). dar şi gafele sale în campanie păreau că va face din el o victimă sigură. Dar iată-l acum umăr la umăr cu Barack Obama. Nu este exclus, aşadar, ca Romney să devină după alegerile de marţi al 45-lea preşedinte al Americii.
De religie mormonă, Willard Mitt Romney, pe numele său întreg, s-a născut la 12 martie 1947 în Detroit, statul Michigan. Are cinci copii cu soţia sa Ann. A intrat în politica mare relativ târziu, în anii 2000, de partea republicanilor şi a fost ales în 2002 guvernator al statului Massachusetts. Nu a mai candidat pentru a-şi reînnoi mandatul. În 2008 s-a înscris în cursa internă a Partidului Republican pentru desemnarea drept candidat în alegerile prezidenţiale, dar a pierdut cursa în faţa lui John McCain, care, în final, a pierdut în faţa democratului Barack Obama.
Ca om de afaceri - atu pe care îl subliniază atunci când afirmă că experienţa sa îl va ajuta să scoată ţara la liman - este unul dintre cofondatorii companiei Bain Capital, care administrează active de 65 mld. dolari.
Tocmai această "experienţă" i-a fost reproşată. Anume că, "îndrăgostit de modelul Wall-Street", Bain Capital "înghiţea" companii prin cumpărarea datoriei (leverage buy-out), după care le trimitea în faliment şI le vindea pe bucăţi sau investea în companii pe care le "însănătoşea", apoi le revindea. Obiectiv: a face un profit substanţial. Departe de a crea locuri de muncă, a suprimat locuri de muncă, i-au reproşat adversarii.
Romney şi-a declarat "independenţa" faţă de lumea financiară, dar a avut în campanie spijinul unei bune părţi a comunităţii de afaceri prin programul propus de reducere a poverii fiscale a companiilor. Cât l-a ajutat aceasta vom vedea după ziua de marţi. Iulian Anghel
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
