Alternativa nu mai exista: la Brasov, la Hunedoara, in alte centre industriale, e timpul ca intreprinderile de stat cu pierderi sa fie urgent despovarate de surplusul de personal. Dupa ce, insa, ceasul adevarului va fi trecut, ce vor face salariatii disponibilizati? O intrebare dramatica, al carei raspuns e subiectul unor aprige dispute.
Normal ar fi fost sa avem deja o piata a muncii in extensie, cu un numar in crestere de locuri de munca in intreprinderi cu capital privat, cu deosebire in servicii, care sa absoarba fara probleme personalul concediat din intreprinderile statului. N-o avem. Un lucru e insa cert: cei ce vor fi disponibilizati nu pot fi lasati sa moara de foame. Asa ca se impune o solutie anormala: plata lor... ca sa stea degeaba.
N-avem incotro, suntem nevoiti sa acceptam anormalitatea. Si vom plati din contul nostru public, bugetul statului, mai intai pentru ca acasa, desi vor trai din compensatii, vor produce mai putine pagube societatii decat la fabrica. Al doilea motiv e de ordin moral. Desi au partea lor de vina pentru ce li se intampla in prezent, cand se vad nevoiti sa-si paraseasca locurile de munca, nu sunt mai vinovati decat noi toti. Societatea romaneasca, in ansamblu, e vinovata de drama acestor oameni. E vinovata pentru ca Romania nu are, inca, o piata functionala in care sa-si poata gasi un rost. Si e vinovata fiindca nu cateva ceasuri, nu zile, nu luni, ci ani si ani la rand a acceptat ca, sub ochii ei si pe cheltuiala ei, intreprinderi ale statului sa risipeasca resursele tarii pentru a produce doar... pierderi si datorii. Desigur, an de an societatea noastra a achitat nota de plata pentru aceasta risipa. Acum plateste dobanda. Si nu e ultima rata.
E drept ca suntem obisnuiti sa platim. De mai bine de o jumatate de secol platim experiente esuate. Istoria traita, de dupa razboi, pe care ne-am asumat-o, a fost o suita de astfel de experiente. Toate foarte foarte scumpe.
In orasul meu, eram vecini cu familia unui inginer ceferist. Un om de toata isprava. Comunistii l-au numit prefect al judetului cand mai cautau inca oameni cu studii, nelegati de vechiul regim, pe care sa-i scoata in fata. Fara sa-i asimileze insa. Vecinul nostru primea continuu semnale de avertizare. Diversi sefi comunisti ai judetului obisnuiau sa spuna: <Daca prefectul nu calca muncitoreste, ne dispensam de el>. Pana la urma, prefectii au fost inlocuiti cu presedintii de sfaturi populare. Fosti muncitori. In sate, au fost dati afara primarii alesi. In locul lor au fost adusi muncitori. Dupa nationalizare, au fost dati afara si directorii fabricilor. Si ei au fost inlocuiti tot cu muncitori. Un nou <stil> de conducere.
Partidul a dat asigurari ca muncitorii vor conduce fabricile mai bine decat fostii directori burghezi. N-a fost asa. S-a ajuns repede la haos in economie si la haos monetar. Sefii partidului au inteles ca experienta a esuat. L-au scos din inchisoare pe Aurel Vijoli, fostul guvernator la Bancii Nationale, pe care l-au numit ministru de Finante. Ca sa faca ordine in circulatia banilor. Despre o intamplare asemanatoare am citit si in una din cartile lui Simonov. La Stalingrad, intr-un moment de grea cumpana, Stalin a scos din inchisoare cativa straluciti strategi militari, care scapasera cu viata, si i-a trimis sa comande una dintre cele mai mari batalii din istorie. Oamenii sunt sub vremi chiar si atunci cand detin puterea.
Treptat, suflul schimbarilor a cuprins si economia romaneasca. A fost inteleasa insemnatatea stiintei de carte in conducerea fabricilor. Au aparut preocupari noi, legate de management. Directorii - muncitori au fost scosi si trimisi <la munca de jos>. In locul lor au fost adusi oameni cu pregatire inalta, multi dintre ei tineri. Unii au clacat. Fie ca n-aveau har, fie ca i-a ametit puterea. Au mai fost si limitele sistemului. Esecurile au aparut mai ales in cazurile in care promovarile au fost facute pe baza de dosar. N-au fost insa putini cei care au reusit. S-a format chiar o clasa de directori cu vocatie, care au dovedit ca stiu sa conduca intreprinderile si sa obtina eficienta.
Din nefericire, am fost nevoiti s-o luam iar de la capat. Putini dintre directorii capabili au ramas in functie dupa evenimentele din decembrie '89. Populismul castiga teren. Directorii erau inlocuiti in adunari furtunoase, in care votau pana si portarii. Intr-o astfel de adunare, o liftiera a tipat ca directorul a vrut sa le faca injectii cu sange de elefant. Ceva era adevarat. Omul, in imposibilitate de a-si selectiona personalul, fiind ingradit de organizatia de partid si de codul muncii, era nevoit sa tolereze in intreprindere, pe langa inginerii si muncitorii destoinici, nenumarati lenesi, nepriceputi sau chiulangii. Celor care <uitau> sa-si faca treaba obisnuia sa le spuna c-o sa le faca injectii cu sange de elefant, animal cu o memorie proverbiala. O simpla butada devenea capat de acuzare. Intr-o astfel de atmosfera, evident confuza, directorul a fost schimbat. Nu dupa mult timp intreprinderea s-a prabusit.
Asa a inceput tranzitia. De atunci au trecut treisprezece ani, timp in care, in materie de economie, societatea romaneasca a facut loc iluziilor si autoamagirilor ca reformele pot fi amanate. Acum platim.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
