ZF şi Aleph News, cel mai nou post de televiziune din România, vor avea în fiecare zi de la ora 18.00 pe zf.ro şi pagina de Facebook a ZF o discuţie legată de unul dintre subiectele importante ale zilei, indiferent că este politic, social, cultural, economic sau de business.
O discuţie cu Dana Ciriperu, redactor-şef adjunct ZF, şi Ioana Răduca, head of content Aleph News – ŞTIU.
Dana Ciriperu: Un studiu realizat de ING arată că românii sunt europenii care se hotărăsc cel mai repede şi sunt şi cei mai rapizi în decizia de a-şi cumpără o locuinţă. Suntem hotărâţi, rapizi, avem şi bani?
Ioana Răduca: Da, dacă te uiţi pe studiile făcute şi de Eurostat şi de băncile de la noi, pare-mi-se că suntem foarte bogaţi atunci când vine vorba de cumpărare a unei case. Spun asta pentru că cel mai recent studiu arată că mai puţin de jumătate dintre noi, apelează la creditul ipotecar atunci când îşi cumpără o locuinţă. Cei mai mulţi au bani din familie, împrumută de la prieteni sau probabil că fac alte forme de împrumut la banca şi de aceea nu apar în această statistică. Din câte am remarcat, acel tip de credit Prima Casă spre exemplu, nu era cuprins în această statistică şi care este din ce în ce mai accesat.
Dana Ciriperu: Tot statisticile ne arată că românii sunt proprietari, că le place să aibă o casă în proprietate. Cred că undeva la 95% dintre români au locuinţa în proprietate, spre deosebire de germani unde numărul celor care stau în chirie e mult mai mare.
Ioana Răduca: În Germania, Austria şi în Danemarca, potrivit datelor Eurostat sunt cei mai mulţi chiriaşi din Europa şi cumva de înţeles, dacă ne uităm la legislaţie. În Germania, în mod special chiriaşul este atât de bine protejat de legislaţie, încât chiar, nu mai are sens să îţi baţi capul să îţi cumperi o locuinţă. Doar, nu ştiu, dacă dai foc de trei ori la casă poţi să fii evacuat de exemplu, de proprietar. În Germania, legea protejează mai mult chiriaşul, decât proprietarul. Spre exemplu, există o prevedere legală care spune că în momentul în care tu nu îţi mai poţi achita chiria, dacă ai un motiv justificat, pentru că spre exemplu, ţi-ai pierdut jobul, stai acasă cu copilul pentru că eşti femeie, de abia ai născut, eşti încă în acel concediu postnatal, nu are voie proprietarul să te dea afară, chiar dacă tu nu îi mai plăteşti chiria.
Dana Ciriperu: Asta pentru că acolo, probabil şi toate contractele de închiriere sunt contracte de închiriere, în adevăratul sens al cuvântului.
Ioana Răduca: Cu siguranţă, acuma hai să nu ne imaginăm că şi nemţii sunt sută la sută nemţi, şi că doar nemţii trăiesc în Germania. Evident că, probabil şi în Germania există o piaţă neagră a închirierilor sau a subînchirierilor, dar cele mai multe contracte sunt perfect legale şi ai şi un interes să faci asta, când iată, aşa cum spuneam mai devreme, legea te protejează pe ţine ca şi chiriaş şi ai nevoie de hârtia care să dovedească existenţa acestor drepturi.
Dana Ciriperu: Lor le este convenabil să locuiască în chirie, noi vrem să fim proprietari. E doar o chestiune de legislaţie sau şi de trecut?
Ioana Răduca: Cred că într-adevăr, cum spui şi tu, sunt mai multe explicaţii. Venim după atâţia ani, atâtea decenii de comunism, când proprietatea nu era la ea acasă. Şi atunci a fost furia aceea, începând cu anii 90, de a ne cumpără casele. A fost o furie justificată, inclusiv din punct de vedere financiar, dacă ne aducem aminte ce preţ ridicol aveau casele, pe care le-au putut cumpără românii, imediat după revoluţie de la stat. Era chiar culmea, după ce ai stat într-un apartament 20, 30, 40 de ani să nu îl cumperi, dacă ai această posibilitate. Deci, asta ar fi o primă explicaţie. Nevoia noastră de a ne securiza proprietatea, de ştii că putem bate un cui la noi acasă în peretele în care vrem, când vrem noi şi să nu ne mai certe nimeni pentru asta. Apoi intervine ceea ce spuneam mai devreme, lipsa unei legislaţii foarte clare şi a unui control pe piaţă care să îţi arate exact care este situaţia chiriaşilor şi a proprietarilor de la noi. Şi ştii foarte multe exemple, sunt ferm convinsă, în care de pe o zi pe alta chiriaşul a fost anunţat de proprietar fie că vinde, fie că măreşte chiria. A făcut o nefăcută de genul acesta şi pur şi simplu mulţi dintre noi au ajuns la concluzia că decât să se chinuie atât, să îşi ia de fiecare dată valiza şi lucrurile şi să umble din casă în casă, mai bine se împrumută în cele mai multe cazuri la bancă.
Dana Ciriperu: Un impact semnificativ cred că în dorinţa aceasta a noastră de a deveni proprietari îl are şi evoluţia salariului din România pentru că dacă ne uităm pentru ultimii 10 ani salariul mediu s a dublat şi sunt industrii precum sectorul IT în care salariile au crescut chiar şi mai mult de atât. Practic acum, cu salariul mediu poţi ajunge să îţi cumperi un apartament cu două camere într un oraş mare în opt ani, în condiţiile în care în urmă cu 10-15 ani asta se întâmplă în 15, poate chiar 20 de ani. Contează asta?
Ioana Răduca: Categoric. În momentul în care îţi creşte venitul, îţi cresc şi pretenţiile. Vrei mai multe lucruri. Îţi schimbi maşina. Îţi schimbi casa sau îţi cumperi o primă locuinţă, dar m-aş întoarce un pic la ceea ce spuneai tu de la bun început: suntem cei mai rapizi atunci când ne achiziţionăm o casă din Europa. Cred că nu ştiu în ce cheie citeşti tu asta. Eu mă gândeam că asta ţine de lipsa noastră de informare şi de pretenţiile, să le spunem, destul de scăzute pe care le avem. Ne gândim mai mult la cât ne permitem, găsim o locuinţă care nu este neapărat cea pe care o visăm dar ne este teamă să nu o pierdem deşi cu siguranţă am mai găsi variante similare cât de curând. Nu punem foarte multe întrebări, nu emitem pretenţii la dezvoltatori şi aş folosi ca argument pentru această explicaţie pe care o am eu faptul că foarte mulţi îşi cumpără locuinţe pe care le înjură ulterior pentru că sunt într-un cartier în care fie au probleme cu iluminatul, fie au probleme cu apa şi încălzirea, fie nu au drumuri de acces suficiente, fie se trezesc părinţii care s-au mutat acolo că şcoala promisă de dezvoltator rămâne în continuare pe hârtie, la fel ca şi în cazul promisiunilor făcute de politicieni şi aşa mai departe. Şi de fapt noi plătim doar confortul nostru psihologic până la urmă, că avem o locuinţă în proprietate şi de multe ori nu ne bucurăm de locuinţa respectivă pentru că nu are ceea ce am vrea sau ceea ce am avea nevoie. Şi un alt argument pe care l-aş mai folosi este ceea ce s-a întâmplat acum în perioada pandemiei, când cei mai mulţi dintre noi au muncit de acasă şi şi-au dat seama că le-a rămas mică locuinţa şi că nu au terasă aşa cum trebuie, nu au suficient spaţiu pentru câţi locuiesc în casa respectivă.
Dana Ciriperu: Asta vine cumva tot din nevoia de a avea o casă şi de a fi proprietar în acte şi probabil atunci decizia este, aşa cum ai spus şi tu, pripită. Dar poate să intervină o componentă investiţională pentru că în ultimii ani randamentul investiţiei dacă îţi cumperi o locuinţă este mai mare decât, de exemplu, cât reuşeşti să obţii din dobânda la bancă într-un an.
Ioana Răduca: Teoretic da, dar practic dacă ne uităm la studiile pe care le invocai tu, inclusiv la statistica Eurostat, românii sunt codaşi la acest capitol. Noi cumpărăm o locuinţă în cea mai mică proporţie din Europa ca investiţie. Şi cumva s-ar puteam să avem şi o explicaţie financiară. Câţi dintre noi îşi permit să investească în domeniul imobiliar, atâta vreme cât abia printr-un credit sau prin banii pe care îi capeţi de la părinţi, care uneori vând ceva ca să îţi dea ţie banii de avans, reuşeşti să îţi cumperi o casă în care să şi stai?
Dana Ciriperu: Salariile mai mari, pandemia, dorinţa noastră de a avea terasă aia de care ai povestit tu, un spaţiu mai mare, pot schimba piaţa în anii care urmează?
Ioana Răduca: Eu cred că deja s-a întâmplat asta, dacă ne uităm la ceea ce se construieşte în ultima vreme şi observăm că mulţi dezvoltatori imobiliari, cel puţin din oraşele mari ale ţării, fie că vorbim despre Timişoara, despre Cluj, spre Iaşi sau despre Bucureşti, sunt mult mai atenţi la suprafeţele pe care le au apartamentele şi la ceea ce oferă complexul respectiv. Observă această tendinţa de a aduce în interiorul unui complex cât mai multe facilităţi. Nu numai şcoală pentru copii dar şi clubul în care poţi să mergi la sport, spaţii recreative, gândite din start aşa pentru că nu trebuie să mai ieşi în oraş, uneori, iată, nu poţi să ieşi în oraş şi îi trebuie să ai cumva posibilitatea de a ieşi din casă şi de a avea acel spaţiu de recreere şi cât mai mult spaţiu verde.
Dana Ciriperu: Cine consideri că este de vină pentru locuinţele care se construiesc în afara oraşelor, locuinţele acelea mici despre care ai spus şi tu, care nu au în jurul lor câteodată nici măcar un drum asfaltat? Cel care dă autorizaţia? Cel care construieşte sau chiar proprietarul, omul care alege să se mute acolo?
Ioana Răduca: Eu cred că este o culpă comună, nu aş pune-o într-o singură parte. Da, este vorba aceea românească ce spune că prost nu este cine cere, prost este ăla care dă. Dar nu aş merge doar pe această zicală a noastră pentru că nu cred că este corect. Este un lanţ, dacă îi spun al erorilor este prea puţin. În cazul autorităţii publice este ceva mai mult. Atâta vreme cât există primari din ţara asta care au dat autorizaţie de construcţie pentru nişte blocuri care nu au suficiente locuri de parcare, nu au hidranţi, unde este greu să ajungă ambulanţa din cauza drumului de acces, aici cred că vorbim de mai mult decât de lipsa bun simţ. Cred că ar trebui să devină penal şi atunci acesta ar fi primul vinovat, cel care semnează şi îţi dă ţie ok, dezvoltatorul imobiliar. Apoi, într adevăr, îl fac vinovat şi pe client. Nu te obligă nimeni să cumperi o locuinţă dacă nu este ceea ce îţi trebuie şi dacă nu respectă măcar acel minimum de confort. Evident că fiecare îşi cumpără ceea ce îşi permite, nu spune nimeni că toţi ar trebui să locuim în penthouse. Nu se poate asta, oricât de mult ne-ar plăcea, oricât de mult ne-ar încânta ideea. Dar cred că putem avea un minimum de pretenţii chiar şi atunci când suma pe care o punem la bătaie când cumpărăm o locuinţă este ceva mai mică.
Dana Ciriperu: Să chibzuim mai mult, nu, să nu mai fim chiar primii în topul acesta.
Ioana Răduca: Este celebra discuţie de vara, vara când nu este pandemie, ştii, de ce se duce lumea la Mamaia, unde este totul foarte scump şi foarte prost? Se duce, nu? De ce sunt preţurile atât de mari? Pentru că există piaţă, pentru că se găsesc foarte mulţi dintre noi care să plătească acele preţuri absolut exorbitante şi să primească mai nimic de banii daţi.
